zile răcororase … zâmbete pisiceşti… plimbări interminabile … căţei mofturoşi… o mare părăsită… case vechi cu sobe calde … dovleci zâmbitori…picioare reci în bucătăria goala… săruturi ascunse … pâine prăjită cu scorţişoară…apartamente goale… fulare călduroase… umbrele roşii… după-amiezi ploioase…lumânări de portocale…ceai de fructe de pădure…portocaliu cald… toate aduc septembrie … aşa îmi amintesc eu lumea…
septembrie… nu mai e mult…
“Some will call this self-indulgence
(they are lucky not to know its truth)
Some will know the simple fact of pain
This is becoming my normality”
Chiar vroiam să scriu ceva despre 2009. A fost un an mare de tot pentru mine, dar totuși nu știam de unde să încep. Am tot văzut leapșa asta pe bloguri, iar ieri am primit-o și eu. 100 de lucruri despre 2009. Nu cred că o să ajung nici măcar aproape de 100, dar există câteva idei despre 2009 ce merită amintite. So…
- Am călătorit destul de mult. Nu cât mi-aș fi dorit, dar totuși am adunat un număr remarcabil de bilete de tren/avion . Printre destinații se numără Praga (Cehia), Milano(Italia), Dordrecht(Olanda), câteva orașe din Elveția, Franța, Budapesta(Ungaria) și (nelipsita și iubita) Viena.
-Am cunoscut câțiva oameni foarte verzi și frumoși. La Watumi, în Elveția, în Olanda (RIP Serge) sau chiar în Cluj.
- I-am văzut live pe Snow Patrol și Radiohead. Dream come true. Twice. La care se mai adaugă și U2 și Backyard Babies. Deci dream come true de patru ori. Way to go 2009.
- Sziget Festival și primul accident la un concert. Prima coasta ruptă, dar s-a întâmplat la un concert Backyard Babies(pus la o scena prea mică) așa că fără supărare.
- 2 Mai în Vama Veche. Cu Guru, Roxi și Mihai. What a trip. Deși am înghețat rău de tot, fără cazare sau cort, am fost niște pescăruși timpurii fericiți. Și deși nu cred că Gloria va mai călca în Vamă fără un pat și un duș cald asigurat, de abia aștept varianta 2010.
- Kumm. Multe concerte Kumm. Albumul nou Kumm. Și cireașa de pe tort: Kumm la mine în sufragerie. Happy happy joy joy.
- S-au refăcut unele prietenii. Altele s-au destrămat. Apoi unele s-au refăcut din nou. Well, different parties.
- Un capitol din viața mea care l-am încheiat de mii de ori, și de mii de ori a reapărut din senin: el. Patru ani cred că au fost de ajuns ca acest capitol să se încheie. De tot. Cred. Dacă nu, precum i-am promis, când o să fiu mare și cu un job în plan, mă voi muta în Olanda. Poate așa vom încheia capitolul de tot.
- O pagină interesantă din 2009 este povestea despre cum mi-a spart Polly chitara. Și cum am primit din senin un bass. Pe care l-am vândut. Și mi-am cumpărat o altă chitară. Identică cu cea veche. No damage done.
- Multe cărți citite. 64 mai exact. Numărul lor ar fi fost mai mare dacă nu mi-aș fi spart ochelarii în Praga. Dar am în plan în 2010 o vizită la oftamolog. De voie, de nevoie. Chiar nu mai văd.
- Watumi Fringe and Festival. Said enough. Prietenii știu de ce.
- Închei lista cu revelația anului. Clujul e un oraș ok. Dar doi ani par deja o eternitate. Așa că dacă o să fie cum vreau eu, în 2010 o să zbor spre alte meleaguri. Bloody hell, really hope so.
Cam atât de spus(în linii foarte mari) despre 2009. Probabil că 2010 nu va fi la fel de animat. Dar am o listă rezonabil de mare de planuri pentru noul an. You ve got to be sneaky, Charlie!
Un an frumos.
Plouă. Tună. E frig. E bine înăuntru. Numai că nu e bine. Mă gândesc la cei doi căţei din faţa blocului care stau în ploaie şi îngheaţă, Dodo şi Oscar. Dodo probabil şi-a găsit unde să se ascundă. Oscar e pe moarte. Nu a mai mâncat de o lună. Nu se mai poate ţine pe picioare, se dezechilibrează uşor. Am chemat veterinarul la el de vreo 5 ori. Veterinarul s-a plictisit să îl tot chem şi de fiecare dată îmi spune că o să îşi revină câinele singur, nu mai are ce să îi facă. Dar Oscar nu-şi revine. E tot mai rău. Azi când am ajuns acasă era în picioare şi încerca să îşi ţină echilibrul. S-a lipit de mine când m-am dus la el şi şi-a băgat capul la mine în geacă. S-a oprit din tremurat cât am stat cu el. M-am urât că am plecat acasă. M-am simţiti vinovată că nu mai pot face nimic.Am încercat odată să îl iau acasă, dar îi e frică să intre în scară. Şi lui Dodo îi e. Au şi de ce. Un vecin aruncă cu pietre în ei şi l-a bătut odată pe Oscar, o babă cretină ne-a ameninţat că îi otrăveşte.
Does anyone need a most perfect friend to care for? Please… No? I’m not surprised at all.
I’m out of resources. This is not fair. Not fair.
A mai trecut un septembrie. Am mai bifat un an. Unul bun, pare-se. Un an cu o viaţă “nouă” la Cluj, cu noi feţe şi prietenii care îmi sunt foarte dragi (mai ales de la Watumi, şi şi Gurul glorios). Un an cu o vară multi naţională. Un an cu concerte peste concerte (Radiohead, Backyard Babies, U2, Nouvelle Vague, Urma, Kumm). Un an şi cu dezamăgiri, că fără ele parcă nu ar fi aşa de savuroasă existenţa. Un an în care am fugit de tot ce se numeşte responsabilitate, afecţiune sau stabilitate, pentru a mă lovi mai tare atunci când m-au prins. Da, a fost un an bun.
Anul acesta, toamna m-a prins iar în Cluj, cu pregătirile pentru faculate (şi cu veşnicele promisiuni că de data asta voi fi un student mai silitor), cu voluntariatele cu Mirakolix, cu care îmi ocup timpul în mod plăcut. Aştept sfârşitul lui octombrie, ca să mă duc la Bucureşti la Gloria, care ne-a părăsit (pe mine şi Clujul). Aştept FNTul, concertul Yann Tiersen, şi, de ce nu, aştept lansarea noului album Kumm, poate în capitală, dacă mă va duce Glorios (dacă tot voi fi la ea, de dragul concertelot trecute la care am fost), sau dacă nu, în my beloved Cluj. Aştept să se instaleze cum se cuvine toamna, cu ploi, zile portocalii şi covoare de frunze. Aştept să vină Alina la mine, şi poate chiar şi Victor, sau fetele din 104. Aştept să instalez cât mai confortabil noul amic patruped, la mine în casă. Aştept să plec în sfârşit la Vienna, şi aştept să mai bifez câteva cărţi, filme şi spectacole din lista mea interminabilă.
Se anunţă a fi un an bun. No alarms and no surprises, please.
She is moving to the big big big (ugly big) city. Sad days in early autumn.
It’s been ten million years since that evening in may…
Deşi primul meu impuls când am ieşit din casă a fost să iau primul tren spre Mangalia, m-am răzgândit. De data asta aveam companie pe drum, căţelul meu. Şi deşi sunt sigură că amândouă am fi iubit marea, nu m-am simţit în stare să ţin singură un weekend întreg de Polly să nu sară în mare. Aşa că am întors spatele mării şi m-am îndreptat spre nord, spre Bihor. Călătorie interesantă. Multe rude, multe (prea multe) pupături, mulţi copii. Am băut o cafea şi o muscă înecată, şi am fost sechestrată într-o maşină de o vacă.Polly s-a dovedit în mediul ei în pădure, unde a trebuit să fug după ea ca să nu o pierd. Am fost atacate de un cocoş prea zelos. Dar am ajuns întregi acasă.
“and a bit of world won’t bring us down
i’m looking on the bright side of things”
De când sunt în Deva, nu am prea văzut soarele la faţă. De şapte zile(sau mai optimist, o săptămână) mă uit la filme şi citesc cărţi. Am văzut/revăzut atâtea fime şi am citit/recitit cărţi, încât mă simt ca la un maraton cu mine însumi-nu se mai termină(lista).
Am văzut Fracture,Les chansons d’amour, Pride and Glory, Paris, Dans Paris, L’age d’homme, Bridget Jones 1 şi 2 (junk), seria Harry Potter (god,ce am ajuns), Toni Takitani,Les pouppes russes, sezonul 3 şi 4 din Sex and the city, sezonul 7 din Family Guy, He’s not that into you, Tommy. Am revăzut(din lipsă de resurse) Stay (de 2 sau 3 ori), Down by law, The dreamers, Le fabuleux destin d’Amelie Poulain, Gadjo dilo şi American History X. De citit am terminat acum Trilogia New Yorkului de Paul Auster, Nebunii în Brooklyn(tot de el), două cărţi de Haruki Murakami şi Romanul adolescentului miop ( la a doua citire).
Lista de sus s-a consumat într-o săptămână. Deci apare un help shout.
Help că nu mai am resurse şi mai trebuie să stau o săptămână aici:))
LE: Am avut o revelatie, cat de deprimanta e lista de mai sus. Asa ca la dimineata plec…undeva. 
M+am trezit cu un gust amar pentru că nu mai sunt la mare şi cu o picătură de tristeţe că a mai trecut un an. Ziua părea perfect compromisă până când a sunat telefonul. Prea multe cuvinte, prea multe stări şi emoţii, dar concluzia era că el era acasă. Şi aştepta să plecăm. Oriunde. 12 ore. Suficient ca să zâmbesc din nou şi să mă îndrăgostesc de cel mai simpatic “La mulţi ani!” cântat împreună cu o muzicuţă. Acum a plecat iar spre lalelele lui, dar… mulţumesc!
Prima dată când am fost la Stufstock eram cu mama. Eu eram copil, iar Stufstockul era la prima ediţie şi îşi propunea să salveze Vama Veche. Părea a fi ceva bun. Oamenii adunaţi stăteau în corturi, mai scoteau capul afară dacă le plăcea ceea ce se cântă pe scenă. Erau majoritatea paşnici, iubeau marea şi plaja. Şi marea îi iubea înapoi.
Cel mai reuşit Stufstock la care am fost e cel din 2007. Deşi devenise un festival şi ideea de “salvaţi Vama Veche” era doar un pretext pentru a reuni oameni şi, let’s face it, a face bani (când intrarea se făcea cu bilet), a fost cea mai civilzată şi reuşita ediţie a sa. Line-upul includea formaţii străine, era o scenă la Şoni pentru formaţiile tinere şi o scenă pe plajă unde la răsărit cântau trupe sau un DJ punea muzică. I-am văzut live pe The Dandy Warhols (ceea ce îmi doream de mult) şi mai toate formaţiile de la noi au avut cântări memorabile. Era ceva în aer la acea ediţie, încât atmosfera de la concerte, şi chiar cea dintre, ne făcea să fim happy hapy joy joy.
Anul acesta se zvonea că, datorită crizei, Stufstockul nu se va mai ţine. Auzisem că ediţia de anul trecut fusese un fiasco. Surpriza a fost că organizatorii au reuşit să facă rost de sponsorizări, îndeajuns ca Stufstockul (măcar) să se ţină din nou pe plajă, gratis.
Am ajuns numai la ultima zi de Stuf, când pe scenă urcaseră cei de la Les Elephantes Bizzares. Îi văzusem în Cluj, dar chiar nu ştiam nici o melodie de la ei. Au fost destul de simpatici, publicul era cam static, majoritatea stăteau pe jos şi dădeau timid din cap pe ritmul muzicii.
După ei, au urcat cei de la ZOB, care au avut (aşa cum ne obişnuiseră) un recital foarte foarte foarte tare. Vlase and company, în formă de zile mari, au antrenat majoritatea publicului, care s-a ridicat în picioare şi au cântat la unison “Telenovelele” sau “Cântec de dragoste”. Nu ştiu de ce nu au mai multe concerte în ţară, pentru că atât noul, cât şi vechile albume sună foarte bine. Aştept lansarea albumului nou în Cluj cât mai curând.
Dupa ZOB au urcat cei de la KUMM. Frumos concertul. Total diferit de cele de la ediţiile precedente. Mai ales că formaţia (care va lansa un album în octombrie) a cântat multe piese noi de pe viitorul album (Tânţar, Monkey in your stereo, Beautiful country şi Morsă), au un toboşar nou, iar Oigăn are o chitară nouă (mi se pare că e un Gibson Firebird V (?!)). Nu au cântat Curse şi, deşi iubesc piesa aia, mi se pare că e ok să mai schimbe setlistul din când în când (poate cândva vor mai pune iar Just to tell şi Morgana in it).
EMIL şi Timpuri noi nu am văzut pentru că nu mă pasionează, dar în schimb am stat în ploaie pentru Urma, ceea ce, deşi momentan am febră cam foarte mare, nu regret. Urma nu mai sună la fel de acustic ca şi la cealaltă ediţie, dar sună bine. Mani a făcut la un moment dat o glumă gen Kurt Cobain la premiile Mtv din 1992 cu Buy me with a coffee. Domi a fost la fel de simpatic cum îl ştiam şi a venit de câteva ori la microfon “Tobarii mai ştiu şi să vorbească”:)). Speram să cânte September, dar cum cântarea a fost scurtă, publicul stătea în ploaie, iar ei vroiau să îşi faca noile piese cunoscute, nu au cântat-o. Fine with me, aştept un concert de club în Cluj unde voi zbiera cât mă vor ţine plămânii să o cânte, dacă nu vor avea în gând.
După Urma am plecat la cazare să îmi storc hainele de pe mine, că eram ca şi murată. Spre deosebire de celălalte ediţii, am plecat făra nici o impresie. Nimic. Blank. Mi-a plăcut doar pentru că au cântat trei dintre formaţiile mele de suflet, dar înafară de asta nimic. Nu simţeam că particip la ceva mare, nici măcar la un festival(mai ales că berea era surprinzător de ieftină pentru un festival – 2.5 Ron:)).Am rămas poate doar cu speranţa că îşi va reveni, ca să aducă pe scenă multe alte formaţii din afară sau din ţară (care shamefully anul acesta nu au fost invitate) sau că se va dizolva, lăsând Vama să îşi revină din starea critică în care este (stare la care, nu-i aşa, a avut o contribuţie majoră). Am rămas şi cu câteva poze de la concerte.
A…Au trecut două zile de la Stfstock şi vama e goală.
Îmi plăcea mult Vama Veche. Îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam îndată ce trecem de indicatorul “localitate de frontieră”, şi zâmbetul ce mi se lipea de faţă şi care chiar rămânea acolo pană în ziua plecării.
Îmi plăcea vama când indicatorul mă întâmpina exact de lângă magazinul de la intrare şi nu avea mâzgâlit pe el “Vama 9″ (ceea ce mi se pare momentan adevărat).
Îmi plăce vama chiar şi când cuvântul “stuf” nu îl asociam cu woodstock sau alte stockuri, ci cu bodega aia bătrână de pe plajă, de unde aşteptam în fiecare an soarele să răsară pe muzica lui Ceaikovski sau Queen.
Îmi plăcea vama când urmele erau mai mult acustice, iar nisipul nu se amesteca cu morse (poate doar cu fluturi).
Îmi plăcea vama când la stuf nu se asculta Michael Jackson sau Madonna, sau tanti aia cu faţă de poker. De fapt, îmi plăcea enorm vama când Michael Jackson era în viața, la el acasă şi nu se auzea din majoritatea boxelor de pe plajă şi de pe Magheru (dacă mai aud odată Billi Jean sau Dirty Diana înnebunesc).
Îmi plăcea vama când stăteam pe malul mării şi ascultam cântecul pescăruşilor şi al valurilor. Când mersul desculţ pe plajă era un lucru normal, iar Converşii nu dominaseră lumea.
Îmi plăcea vama când umbrela din stuf nu era un trend, iar plaja nu era invadată de astfel de umbrele, aliniate ca la armată. Când umbra lor nu era pe bani. Când statul pe nisip era ok, iar sezlongurile nu erau chiar aşa de indispensabile vieţii. De fapt, nu erau deloc.
Îmi plăcea vama când fiecare cort avea ataşat un maidanez care era mai dolofan decât căţelul de acasă şi nu cu vagabonzi subnutriţi şi “roackeri” care se cred interesanţi că lovesc animalele nimănui. Pardon, e discutabil care e animalul din ecuaţie.
Îmi plăcea vama când citeam romane întregi pe plajă, fără să fiu deranjată de zgomotele amestecate de la zece bodegi apărute din senin. Şi când stăteam la stuf şi nu mă chinuiam să descifrez muzica din amalgamul de sunete de la celălalte terase de pe plajă.
Îmi plăcea vama când se vedea pe feţele tuturor. Nu când mă lovesc de mutrele alcoolizate şi fumate pe care se vede chinul de a ţine stomacul la locul lui.
Îmi plăcea vama fără pensionarii în vacanţă şi familiile cu 3 plozi incontrolabili, care cauta dimineaţa la şase razele bune pentru bronzat.
Îmi plăcea vama când nu era o staţiune.
Nu aşa îmi amintesc eu lumea. Nu în septembrie…Corabia nu se mai vede, pescăruşii au dispărut, am rămas eu căutând micile bucurii ce mă aduceau aici altădată.
Quand j’en rencontrais une qui me paraissait un peu lucide, je faisais l’expérience sur elle de mon dessin n°1 que j’ai toujours conservé. Je voulais savoir si elle était vraiment compréhensive. Mais toujours elle me répondait : « C’est un chapeau. » Alors je ne lui parlais ni de serpents boas, ni de forêts vierges, ni d’étoiles. Je me mettais à sa portée. Je lui parlais de bridge, de golf, de politique et de cravates. Et la grande personne était bien contente de connaître un homme aussi raisonnable…
